In mijloc de iarna, daca iti doresti sa petreci cateva zile la tricou, le pui in bagaj, te sui in avion si aterizezi in Marrakesh. Odata iesit in strada, alegi un taxi dupa cum arata soferul si te arunci in valtoarea orasului. Ma gandesc ca si oamenii astia au permis de sofer, dar oare ce permis? In haosul general, cumva, reusesc sa se inteleaga cu totii. Odata ce soferul estimeaza ca ai ajuns la destinatie, respiri in sfarsit aerul orasului vechi: Medina. Sa stii unde vrei sa ajungi e una, sa si ajungi acolo, e cu totul altceva. Prima lectie: uita de reguli si te descurci cum poti. Da, exista Google maps, dar in incolaceala de strazi, alei si stradute, chiar si tehnica moderna nu se descurca. Si pentru ca au realizat asta, baietii de la maps nici nu s-au mai deranjat sa il cartografieze. Cum ar zice americanul: “You’re on your own”.
Vechi, prafuit, dezordonat, cu fel si fel de atelaje pe strada, cu comercianti la orice colt, cladiri vechi si ponosite, Medina, fie iti place din prima, fie il urasti. Da, suntem in secolul 21, dar pentru unii, timpul a uitat sa treaca. Imi place. Da, imi place! Iar decum pui piciorul in strada, inveti a doua ta lectie: totul se negociaza! Ii vezi cum discuta, se sfatuiesc, intreaba, apeleaza la batrani, se ratacesc si ei, si totusi, intr-un final, reusesti sa ajungi la riad. Victoria e aclamata cu o mana intinsa, si nu, nu se cheama cersit, ci doar o binemeritata rasplata ca, dupa atatea si atatea eforturi, cumva, drumul te-a dus la locul tau de liniste. Sa-i spun hotel? Nu, e un riad. Are curte interioara, canapele sub boltile racoroase, o curte interioara, ceai si paine uscata pe masa, multa piatra si simplitate. Aici inveti a treia ta lectie: simplu = frumos.
Odata scapat de povara bagajului, ma reintorc in strada. Sigur, daca m-ar fi vazut cei de la cercetasii Romaniei, niciodata nu ar fi spus ca nu stiu sa ma descurc. Aici tin minte coltul acela de cladire, dincolo e poarta aceea mare de lemn, urmeaza piata, cateva alei identice printre tarabe si … m-am ratacit. Inevitabil! Si daca tot nu o mai poti drege, macar sa te bucuri de tot ce vezi. Ca mai peste tot, sa mananci in centru, in zonele turistice, nu e deloc o idee buna. Dai bani multi si nu experimentezi mai nimic. Odata pornit spre suburbii, inveti sa alegi restaurantele, cum altfel, decat dupa cum arata oamenii? Daca tii la igiena, nu esti in locul potrivit. Insa mancarea e minunata. As vrea sa vorbesc despre arome, dar ce sens are? Oricum nu le cunosc si nu le voi gasi altundeva, decat acolo. Dar pot sa vorbesc despre gust. Da! Ca orice altceva iesit din reguli, e altfel. Neincercat. Insa, in Marrakesh, totul e despre ”diferit”. Sa exemplific? Te uiti spre acel colt de strada si vezi cum, o doamna, aparent citava, discuta cu un vanzator despre 3 gaini. Vanzatorul, aparent citav si el, da din cap in semn de aprobare, pune mana pe cutit si le ia gatul in mijlocul strazii. Grijuliu, le pune in plasa, ia banii si doamna aparent citava, pleaca cu un zambet pe buze. Anormal? Pentru mine da, pentru ei nu. Dar cine sunt eu sa judec? La urma urmei, eu am aterizat in lumea lor si nu invers.
In alt colt de strada, serpii danseaza pe pavaj. Anormal? Nu, sigur ca nu. In mijlocul pietei, localnicii te imbie cu specialitati: cap de oaie. Doamne, cum vine asta? Primesti capul ala pe masa, cu limba scoasa printre dinti, si tu, mai si mananci? Totul normal … Si dupa ce ai mai colindat pe strazi, ajungi la minunatele gradini pentru care este vestit acest oras.
Aici, in abundenta asta de vegetatie si luxuriant, a ales sa se odihneasca pe veci, celebrul Yves Saint Laurent. Diferit? Sigur stia el ceva de a lasat Parisul …
Si ca o experienta altfel, tocmesti un sofer si alegi sa evadezi. Vrei sa vezi ce e dincolo de ziduri. Drumul te poarta prin zone de tot felul: aici vezi saracia specifica, dincolo rasare un palat. Odata ajuns in zona muntoasa, lasi confortul deoparte si o iei la picior. Aici nu mai vezi nici un palat. Cocotat in varful unei coline pietroase, dai peste un atelier de producere a uleiului de argan. Doua pietre mari, asezate una deasupra alteia, un mic locas unde introduci semintele sparte in prealabil cu piatra in mana, rotesti in sens trigonometric si gata! Ai uleiul. Sunt absolut convins ca nimeni nu mai produce uleiul in acest fel. Ce am vazut a fost doar un spectacol pentru turisti. Dar de acolo au plecat, de la acest rudimentarism.
Am continuat urcarea si am ajuns la atelierul de fabricat obiecte din piatra. Nu as sti ce cuvinte sa aleg pentru a descrie mestesugul acestor oameni. Sa dai viata unui cap de femeie doar cioplind cu dalta-n piatra, nu e pentru oricine. Privind peste drum, inginerul din mine nu reuseste ca inteleaga cum e posibil sa tesi un covor, fara sa ai o schita. Dar am fost acolo si va spun: se poate.
Si pentru ca in orice tara simpla si saraca oamenii sunt primitori, am fost invitati la ceremonia ceaiului. Cald, placut, modest si serviabil. M-as intoarce oricand in acest tablou.
Si ca orice turist insetat de cunoastere, odata intors in Medina, am pasit si in orasul nou. Ce as avea de relatat? Nimic. Orasele noi nu prea au farmec. A da, am gasit un bancomat. Atat. Si m-am intors printre tarabe. Si ca o ultima lectie: daca negociezi, nu uita sa cumperi. Pana la urma, ei fac asta de generatii si tu doar ocazional. Si tot ocazional, las cate o parte din sufletul meu, in locurile care merita. Sper sa imi ramana destul si pentru restul lumii.
