Sufletul isi cere perechea

Undeva intre cer si pamant, intre visare si real, Ea, hoinareste fara directie in lumea asta mare. Ma cauta. Defapt, nu ma cauta exact pe mine, ci pe toti asemeni mie. Exista un tipar anume de om in lumea asta si tiparul acela spune ca, nimic in lume nu e mai important decat sufletul. Sufletele comunica intr-un mod intangibl. I-as putea spune chimie, telepatie sau in orice alt mod. Dar e limpede ca ele comunica. Se cauta. Sunt absolut sigur ca, daca ar fi sa ne adunam 50.000 de oameni laolalta, eu si ea, si toti asemeni noua, ne-am gasi. Inainte de a lega prima vorba, sufletele s-au gasit deja. Cum? Nu stiu. Ar fi imposibil sa pot eu, un om de rand, sa explic asemenea mecanisme. Dar sunt acolo si functioneaza. Insa nu pentru toti. Ci doar pentru cei care isi doresc asta. Pentru cei a caror suflet este astfel creat. Genul acesta de oameni, mereu isi asculta sufletul pentru a-l face fericit. In fapt, cu totii ne dorim ceva anume pentru a fi fericiti, dar cati avem curajul sa urmam calea dictata de suflet? Aici se si face diferenta: ca un facut si pentru a complica si mai mult lucrurile, expresia “ceea ce imi doresc” este, in general si mai mereu, intr-o lupta acerba cu “ceea ce este bine”. Si pentru ca este mai confortabil si mai comod sa facem “ceea ce e bine”, asa si alegem. Si tocmai de aceea, indraznesc sa spun, sunt atat de putini oameni fericiti si atat de multi nefericiti. Iar pentru ca nu am avut curajul sa alegem “ceea ce imi doresc”, sufletul moare. Dar nu eu! Eu inca visez! Eu inca traiesc pentru a-mi demonstra ca nu ma insel, ca ceea ce simt e real si voi trai. Prefer sa imi irosesc toti anii visand, dar sa nu fac “ceea ce e bine”. Culmea e ca sufletul doare, desi, in esenta, nu e un organ anume. Dar doare cel mai tare dintre toate. Si nu are leac. Incerci sa te ridici, incerci sa respiri, incerci sa-i comanzi mintii. In fapt, nimic nu merge, totul e in zadar. Si-ti vine sa sari de pe toate cladirile din oras. Dar poate ca si starea asta isi are rolul ei in viata ta. Si mai cred cu tarie ca oamenii sunt facuti in parte egala pentru iubire dar si pentru suferinta. Una nu ar putea trai fara cealalta. Orice om de stiinta ne va invata sa ne bucuram de micile cutremure zilnice de pe Pamant. Elibereaza presiune treptat si previn marele cutremur. In perioadele de suferinta, sufletul duce lipsa de afectiune. Nimeni nu se mai ingrijeste de el. Nu mai elibereaza nimic. Se inchide. Acumuleaza atat de multa dragoste, atat de multa iubire. Mai mult, mai mult si mai mult … iar cand te astepti mai putin, vine si marele “cutremur”. Si explodezi ca niciodata. Si tot ce ai acumulat, oferi cum nu ai mai facut-o niciodata pana atunci. Ce as mai putea spune? …. “Curaj” , asta as putea spune!Pana la urma ce ar fi iubirea daca nu ar fi si suferinta? Ar fi ca o batalie castigata inainte de a incepe. Unde mai e entuziasmul, unde mai e emotia, unde mai e fericirea de final cand, in sfarsit, sufletul tau primeste bandajul de care avea nevoie? Unde e sentimentul ca, si daca ar trebui sa muti muntii, tot o vei face? Si daca ar fi sa lupti cu tot ce e mai greu in viata si in final sa afli iubirea, tot fericit vei fi. Si tot ce a fost greu, toata suferinta o vei uita intr-o clipa, pentru un dram de iubire si fericire. Un simplu sarut poate sterge tot ceea ce nimeni si nimic nu o poate face. Iubirea e darul cel mai de pret pe care-l primim in viata. Un om care nu a iubit, a trait degeaba. Si indiferent daca iubirea i-a fost sau nu impartasita, satisfactia de a cunoaste sentimente atat de speciale nu poate fi egalata de nimic. Mai grav e ca cei care nu au iubit vreodata nu pot intelege. Cum sa-i explici unui om ca esti pregatit sa faci orice pentru sufletul drag tie? Cum sa explici ca plangi de bucurie, ca traiesti cu speranta dincolo de limita rezonabila, cum sa justifici gesturile cele mai marunte izvorate din dragoste, cum sa faci pe cineva sa inteleaga ca zborul e posibil? Nu poti, trebuie doar sa traiesti! Atat! Sunt absolut sigur ca, cu totii, am intors dragostea pe toate partile. Eu unul, am crezut ca nu o înțeleg. Eram supărat pe mine, m-am considerat un insensibil. Credeam ca nu ma potrivesc in lumea asta. La un moment dat, m-am văzut un naiv. Un căutător de apa in desert. Un explorator care sapă in locul greșit. M-am uitat spre Dumnezeu și L-am rugat sa ma facă sa înțeleg ce nu e in regula cu mine. De ce sunt defect? Dacă sunt un orb: primesc și nu văd? Mi-am chinuit mintea sa înțeleg ce eforturi mai trebuie sa fac. Ce anume trebuie sa schimb la mine? De ce nu pot vedea ca am parte de ea? De ce sunt nemulțumit și simt mereu ca e “much more out there”? Si apoi, daca asta astepti, daca asta cauti, daca asta speri, ea apare. Neașteptat. Fără efort, simplu și ușor, se face lumina in noaptea ta de îndoieli. In viața exista mai multe iubiri, dar o singura “Ea”. Am înțeles ca viața mea nu e un teatru in care eu, actorul principal, nu îmi știu rolul. Eu, defapt, îmi știu rolul, atâta tot ca, toată viața, poti fi in piesa nepotrivita. Sufletul defect nu e defapt defect. Ci incomplet. Setos. Dornic sa bea cu înghițituri mari. Sa gaseasca ceea ce cauta. Și atunci am înțeles. Nu am greșit nimic. Doar nu am găsit. Ce căutam, ce doream, ce aveam nevoie. E ca acea piesa de puzzle pierdută. Fără ea, imaginea nu e completa. Și după ce o cauți peste tot, pe sub pat, pe sub canapea, într-un final, când o așezi in locul lipsa, fata îți zâmbește. Vezi imaginea completa. Golul nu mai e acolo. Dar dacă nu o găseai, rămâneai veșnic descompletat.