Primul sarut

Pe masa din bucatarie, alaturi de micul dejun, trona ziarul de dimineata, pe care mama il rasfoise in graba. Cuvintele pesimiste m-au lovit ca un pumnal drept in inima: doar 1% dintre noi, au norocul in viata, sa-si gaseasca marea iubire. Si mai putini au sansa de a o pastra. Brusc mi-am dat seama de naivitatea mea. 1%. Doar atat? Mintea mea tulburata, incerca sa gaseasca o explicatie. Poate e o greseala. Dar daca nu? Si-am recitit din nou. Da , e corect.

Am auzit-o pe mama coborand din dormitor. Repede, am impins ziarul de pe masa, pe scaun, si am inceput sa mananc. Gandul imi zbura departe, spre ea.  Doamne cat imi lipsea. N-am mai vazut-o de 3 luni, atat cat a tinut vacanta. Noaptea trecuta n-am reusit sa dorm prea mult. Imi aminteam in cel mai mic detaliu fata perfecta, mica gropita din barbie atunci cand zambea, ochii patrunzatori si calzi. Imi amintesc si azi cand m-a luat de mana prima data. Abia respiram, inima-mi batea nebuneste. Ne-am asezat in banca si de atunci s-a asezat si-n inima mea. Imi placea sa stiu ca e acolo, parte din mine si alaturi de mine. Iar azi, am sa o vad din nou.

– Toni ai mancat, mergem?

– Da mama, sunt gata.

– Ai luat mancarea pentru scoala?

– Da, este in rucsac.

– Haide, la masina, plecam, grabeste-te ca intarzii!

Am privit-o pe mama suidu-se in masina si porning motorul. Parca totul era atat de lent. Timpul nu alerga asa cum imi doream eu. Am trecut de piata, am lasat in urma pizzeria, am cotit la semafor, am traversat bulevardul si iata-ne in fata universitatii. Piciorul imi tremura de emotie. Imediat am sarutat-o pe mama de ramas bun, am coborat si am fugit. Simteam ca pieptul imi va exploda. Eram atat de aproape, dar as fi putut sa o privesc? O pala de vant a adiat peste obrazul meu stang. Un iz de parfum m-a invaluit odata cu bratele care ma strangeau cu putere. M-am intors si inca in stransoarea lor, am sarutat-o pe obraz. Mara era mai vesela ca niciodata. Am privit-o si am regasit tot ceea ce speram.  Sentimental era minunat.

– Servus draga Toni, ce mai faci?

Draga? Doamne, am pierdut deja jumatate de inima.

– Bine, am reusit sa bangui oarecum indiferent. Cum a fost vacanta?

– Eh, stii tu, raspunse ea cu vocea ei mereu vesela. Pe la bunici, la mare….tu?

N-am reusit sa raspund din prima. Emotia mi-a innecat vocea. Am tras adanc aer in piept, am inventat o minciuna si triumfator am dat raspunsul:

– Eh, si eu tot asa, pe la mare, pe la bunici. Stii tu.

Ce bine ca mi-a venit ideea asta cu minciuna. Cum as fi putut sa-i spun adevarul? Doar eu stiam toate noptile nedormite in care m-am gandit la ea. In toti anii de scoala, vacanta era cel mai fericit moment din viata mea. Acum insa, a fost cel mai urat. M-a tinut 3 luni departe de Mara, si o uram pentru asta. Oare nu s-ar putea deloc fara vacanta? Ce chin, timpul parca s-a oprit in loc. Traiam doar cu imaginea chipului ei in minte. Iar acum, era in fata mea, si nu-mi venea sa cred. Parca era mai frumoasa ca oricand. As fi imbratisat-o o viata intreaga, si nu i-as fi dat drumul niciodata.

– Toni, haide, intram?

– Da, haide.

Paseam pe scarile facultatii si le numaram: 21, 22, 23 …. Incercam sa-mi tin mintea ocupata sa nu ma mai gandesc la ea. I-am aruncat o privire. Da, frumoasa, plina de viata. Ca de obicei. Abia ma abtineam sa nu o iau de mana. Gata, am ajuns. Acum e acum. In aceeasi banca, asa cum eram din prima zi. Si ma uitam la ea, la Mara, si realizam ca pana acum in viata, nu castigasem nimic. Oare aveam sa o pierd pe ea? Da, cu siguranta da. Gandul acesta era insuportabil. Mult prea mult. Trebuia sa-i vorbesc. Trebuia, dar cum?

– Toni, vineri ne-am vorbit cu toata gasca, sa mergem la cabana. Asa ca de inceput de anul doi. Sa nu-mi zici ca nu mergi!

– Dar …. cine mai vine?

– Pai, Ela s-ar putea sa nu poata, dar in rest, cam toti.

– Aha, bine. Daca mergi si tu, atunci merg si eu.

Mara nu a mai raspuns. Doar a zambit. Atunci am stiut. In sinea mea stiam ca nu mai pot tine in mine toate sentimentele. Da, o sa-i spun! Am plecat spre casa, si din nou mintea mea era tulburata. M-am inchis in camera mea. Luptam cu dorinta, luptam cu durerea, luptam cu tot ceea ce vroiam sa-i spun si nu am facut-o.

Zilele ce au urmat au trecut cu greu. Zbuciumul era tot mai mare. Timpul trecea si de unde eram foarte hotarat sa-i spun acum ma indoiam. Frica ma cuprindea tot mai tare, ma temeam tot mai mult. In ziua plecarii spre cabana eram foarte nelinistit. Parca imi pierdusem orice directie. Vroiam sa-i spun, vroiam sa nu-i spun. Ne-am intalnit in curtea facultatii si am asteptat autobuzul.

– Toni, a sunat vesel glasul Marei.

– Da?

– Tot mai ai rau de autobuz? Vrei sa stai in fata?

– Sigur.

Mai mult de atat nu am fost in stare. Am aruncat rucsacul la bagaje si am urcat. Mara statea pe unul dintre scaunele din primul rand. A batut cu palma pe sezut, si mi-a zambit:

– Stai langa mine, nu?

M-am asezat fara sa raspund. Drumul a fost lung si chinuitor. Mereu ma uitam catre ea, acum aveam curaj, de vreme ce ea dormea. Imi placea suvita de pe obraz, buzele rosiatice si cat de calm dormea Mara. Ma uitam la ea si o doream langa mine mai mult ca niciodata. As fi vrut ca drumul sa nu se termine. Am apucat-o de mana, am strans-o usor si i-am soptit in ureche:

– Am ajuns.

A deschis ochii cu greu, mi-a zambit, si inca tinandu-ma de mana, mi-a raspuns:

– Vai ce bine, de cand tot vroiam sa mergem impreuna in excursie.

I-am dat drumul la mana si am coborat din autocar. Mi-a zambit putin rusinata. Oare-i placuse ca o luasem de mana? Eu cred ca da. Un val de optimism mi-a inundat inima. Chiar si dupa ce s-a trezit, a continuat sa ma tina de mana. E de bine, nu? Parca pluteam deja, eram fericit si vesel.

Am trecut pe la receptie, am luat cheile si am urcat pe scari. Camera 110, aici e. Mi-a placut foarte mult camera mea, podeaua de lemn, lambriurile de pe pereti, patul alb si curat, iar privelistea era de vis. Muntii erau incadrati de geamul mare, cu perdelele trase. Ce frumos era, ca un colt de rai, special ales. Plimbandu-ma si descoperind camera, am auzit cheia in usa alaturata. Am iesit pe hol si am vazut-o pe Mara chinuindu-se sa deschida.

– Of mai Toni, nu stiu ce are.

– Lasa-ma pe mine.

Putin nervos si agitat, am invartit cheia in broasca. S-a deschis imediat, fara prea mare efort. Prima victorie, primul triumf.

– Ne vedem imediat la masa?

– Da, vin imediat.

M-am schimbat repede si am fost printe primii coborati in restaurant. Eram hotarat sa-i spun. Mana stransa din autocar imi daduse curaj, eram sigur pe mine. Orice s-ar intampla, o sa-i spun, deja nu mai puteam. Ma chinuiam sub povara sentimentelor, trebuia sa ma eliberez. Ne-am asezat impreuna, am mancat si dupa am invitat-o la o plimbare. Mara a accepat imediat, vesela si zambitoare.

Usa restaurantului se deschidea spre o alee pietruita, care se pierdea undeva in vegetatie. Era aproape intuneric si adia usor vantul. Pietrisul fremata usor sub apasarea pasilor nostri. Vantul se auzea lin printre crengi si parul Marei flutura usor. Am revazut din nou acea suvita pe obraz, pe care Mara, a indepartat-o cu un gest firav si delicat. Mereu mi-au placut puloverele trase peste degete. Vedeam femeia care nu inceta totusi sa fie si copil.

– Stii am inceput eu, mereu am considerat ca esti o persoana cu care simt ca ma pot intelege.

– Da, si eu Toni. Parca exista asa o chimie intre noi, nu?

– Da, da, asa simt si eu.

– Si mereu imi place sa stau in preajma ta, sa fiu cu tine, simt ca ne potrivim.

– Pot sa-ti spun si eu ceva? Dar nu razi de mine, bine?

– Nu , nu rad, am raspuns eu.

– Stii, mereu ma gandesc cat de mult mi-as dori sa vin sa dorm in bratele tale.

In momentul acela am simtit o bucurie nemarginita. Eram fericit cu adevarat. Simteam ca toata iubirea mea este impartasita. Poate eram si eu parte din cei 1% de care citisem in ziarul mamei.

– Cand te-ai gandit prima data la mine in felul acesta?

– Cand ne-am asezat prima data unul langa altul.

– Nu cred Toni. Atata timp, 1 an de zile, si nu ai spus nimic?

– Nu am putut.

– De ce nu, te intimidez?

– Da, foarte mult.

– Stii, de multe ori stau in camera mea si ma gandesc la tine. Ma gandesc cat de frumos ar fi sa ne plimbam, sa ne dam cu patinele, sa ascultam muzica. Orice, numai sa fim impreuna.

– Da, si eu am gandurile astea, am marturisit eu. De fiecare data cand te vad, parca ard. Si inima imi bate puternic.

– Da, si mie. Toni?

– Da … ?

– Stii, as vrea sa-ti spun ceva mai special….

Mara a zambit si si-a continuat plimbarea. O vedeam cum se indeparteaza de mine, fara sa-mi spuna acel ceva special. Pentru prima data, indoiala si-a facut loc in sufletul meu. Am simtit ca ma ofilesc, ca o floare care se usuca pe interior. Am luat-o de mana si m-am uitat direct in ochii ei:

– Spune-mi…

– Imi esti foarte drag Toni, mereu am tinut la tine.

Emotia mi-a gatuit glasul. Nu puteam reactiona, nu puteam vorbi. Nu stiam ce sa fac. Mana mi-a alunecat pe spatele ei, am tras-o inspre mine si am imbratisat-o. Stateam cu fata cufundata in parul bogat si pentru prima data respiram parfumul Marei. Sanii ma impungeau in piept. Picioarele imi tremurau de emotie. Mara m-a strans tare la pieptul ei. Legatura se crease, totul era minunat. Am stat asa imbratisati minute in sir. Nu doream sa-i mai dau drumul. Imbratisarea dragostei era sublima, totul fierbea de placere si emotie. Am realizat ca, pentru prima data in viata, castigasem si eu ceva. Cred cu tarie ca, in viata, lucrurile cu adevarat speciale iti raman in suflet. Multe iti raman in amintire, dar cele deosebite le vei gasi doar in sufletul tau. De multe ori m-am intrebat: unde este de fapt sufletul? Nu stiu, n-am nici cea mai vaga idee. Ma uit in oglinda si vad ochii, vad si barbia, a da acolo este parul si iata si mana dreapta. Dar sufletul, unde este sufletul? Cine stie unde este el? Pana la urma orice medic iti poate arata orice legat de om. Dar nu si sufletul. Asta nu, nu e posibil. Si asta pentru ca Dumnezeu a vrut sa fie doar al omului, personal si intim, al lui si doar al lui. Sa nu-l vada nimeni, sa-l stii doar tu. Si atunci am inteles cat de special e sufletul. Si imi pare bine ca Dumnezeu a avut ideea asta geniala. Cu ochii mintii ma uit in sufletul meu, si din pacate, alaturi de multa durere, vad acolo si o licarire. Ce sentiment extraordinar. Suflete pereche? Cu siguranta mult mai mult, perfectiunea.  Recunosc , in viata am cautat-o. Iar acum, cu Mara in brate, sunt fericit. Nu stiu de ce am meritat, dar sunt recunoscator. Era ea, perfectiunea, cea cautata o viata intreaga. Sentimental era minunat. Ma gandesc ca daca ar fi sa ma nasc din nou, i-as cere lui Dumnezeu mai multa dragoste. Si daca s-ar putea, I-as cere sa ploua cu dragoste. Iar eu sa-mi incalzesc sufletul in stransoarea ei. A dragostei. As vrea flori de iubire-n jurul meu, poate chiar si un sarut in goana mea. Nu ma pot desparti de Mara. Si nici nu vreau. La urma urmei de ce as face-o? Cu ea am cunoscut sentimente pe care doar mi le-am putut imagina. Pentru mine este iubirea mult cautata, este ea in forma femeii de care m-am indragostit. Si daca ar fi sa nu mai fiu, stiu ca nimeni nu mi-o va lua. Pentru ca e acolo, undeva in interior, in sufletul meu, si orice ar fi, va fi a mea, si doar a mea. La fel ca si sufletul meu. Acum totul era al ei. M-am desprins usor din imbratisarea Marei, am privit-o in ochi si am vazut emotia. Parca-i venea sa planga. Mi-am plimbat mana prin parul ei. Cat de multi imi placea parul ei, nu m-as fi oprit deloc. Am sarutat-o pe frunte, apoi pe obraz si mi-am lipit fata de obrazul ei. Buzele mele au inceput sa alunece usor pe obrazul fin, si in final, buzele noastre s-au unit. Atat de delicat, atat de firav. Inima statea sa-mi sara din piept.

– Mi-a placut foarte mult, mi-a soptit Mara la ureche.

De rusine am strans-o din nou in brate. Nu vroiam sa observe cat de emotionat eram. Simteam ca lumea e a mea. Tot ce doream, tot ce visam, totul se implinise, am primit mai mult decat speram si doream. Am continuat sa ne plimbam si sa povestim nimic anume. Doar sa povestim, doar sa fim impreuna. Totul era minunat, Mara era minunata, o femeie deosebita. Era a mea si eram fericit. Acesta era inceputul vietii mele, ea era motivatia mea, simteam ca pentru ea traiesc. Nu mai imi pasa de nimic, tot ce fusese important pana atunci murise. Ea era centrul vietii mele, viata mea insasi. Totul era minunat in lumea noastra, nimic nu ne putea atinge. In lumina serii Mara era mai frumoasa ca niciodata. As fi ramas mereu in lumea aceasta de iubire, plina de dragoste.