Suflet de papadie

Azi am fost la pescuit, in căutare de liniște.  Zi de primavara, sfârșit de Aprilie. Îmi plac lucrurile simple. Descult, mi-am asezat picioarele in păpădii. Iubesc sentimentul de libertate. De simplitate. Și nu ma aliniez cu lumea. Nu sunt defect, nu sunt ciudat, ci altfel. Fără sa îmi dau seama, degetele mi s-au acoperit de sporii păpădiilor. Iar in adierea blândă a unui vânt primăvăratic, au zburat spre stânga mea. I-am urmărit cu privirea îndepărtându-se. Și dacă as fi alergat după ei, sa ii prind, nu as fi reușit. Nu doar ca au zburat, dar s-au și împrăștiat. Rapid. Gata! S-au dus. Ce urmează acum? Păpădia aceea va deveni un verde crud. Și se va asorta cu galben. Vesel. Optimist. Cel puțin o perioada. Iar mai apoi, când frigul va veni, se va inchide. Va dispărea pur și simplu. E uimitor. Acum, le vezi cu sutele, iar peste câteva luni, nici urma de ele. Unde dispar? Și mai curios, cu o noua primavara, reînvie iar. E un ciclu. Repetitiv. Nu cred ca le place sa își piardă sporii. Ca sunt ai lor, parte din ele. Dar nu-i nimic, vor fi acolo. Din nou. Și vor zbura din nou. Așa zboară și anii vieții. Se duc. Oricât ai încerca, înapoi nu-i poți aduce. Iar noi trăim o primavara, o singura data. Mergem apoi spre vara, spre toamna cea matura iar mai apoi, vom îngheța frumos. Cu bucuria unui “an” in suflet. Alături de chipul drag, plecam in iarna cea rece. Ca-n orice primavara, anii zboară. In toate direcțiile. Și nu ne deranjează prea tare. Nu realizezi ca-i risipești. Dar apoi vine vara. Cu toții o iubim. Și-am vrea sa țină cât mai mult. Sa treacă cât mai greu. Primavara și-a lăsat amprenta. Am învățat. Am ales. Deja știm ce vrem, judecam cu maturitatea unui suflet incercat. Ranit. Nu mai zburam in orice direcție. Iar sporii care au plecat, au lăsat cicatrici. Și-un gol. Ca orice păpădie, as vrea să-l umplu. Pot? Da, atâta vreme cât e un gol, o să-l acopăr. Ca dacă nu era acolo, și totul era plin, nu as fi reușit. Iar cicatricile ma fac sa fiu mai bun. Mai îngăduitor. Iubim cu maturitatea sufletului încercat, dezbracat de orice răutate. Nici urma de orgoliu. De ambiții personale. Nu. E doar sufletul ce nu poate și nu vrea gaura aia acolo. Sa sufle vântul prin ea și sa zbor. Din nou. Nu, nu mai vreau. Când adorm, vreau locul din dreapta mea sa nu mai fie gol. Iar dacă stau cu picioarele in păpădii, și Ea sa fie lângă mine. Sa simtă. Sa ma atingă pe degetul cel mic. Sa zâmbească. Sa guste viața simpla. Și tot ce-am risipit in primavara, sa recâștig acum. Sa fie soare. Sa fie cald. Sa fiu gol, cu sufletul la soare. Și-n vânt. Și voi fi fără teama. Nu voi zbura din nou. O am pe Ea, de mâna sa ma țină. Și voi fi in siguranța. Ma va tine aproape. Lipit. Nu-mi este teama. Nu plec nicăieri. Sunt liniștit. M-am priponit. Și am sa-o răsplătesc. Nu, nu sunt un om bogat. Dar vreau sa dau tot ce nu se vede. Să-i dau visele. Speranța. Mângâierea. Privirea. Afecțiune. Protecția. Și tot ce-am pus acolo-n suflet. Toată agoniseala mea. Și doar Ea sa știe. Sa stie cum doar eu pot s-o iubesc. S-o îngrijesc. Să-i fiu alături, oricât de tare bate vântul. Nu plec. Nu pleacă. Suntem un tot. Acum, viața merge pe un singur drum. Ca dacă nu ar fi așa, ar ninge-n Iulie. Și ar muri tot. Și nu ar ma fi toamna. Dar eu sunt liniștit. Iubesc vara. Și o iubesc pe Ea. Ea este vara mea. Soarele meu, caldura mea. Și cât timp voi sta la umbra ei, priponit de ea, voi fi bine. Voi pride toamna. Vântul se va înteți. Dar nu am teama. Am trecut printr-o vara împreuna. Sunt ancorat. Dar pentru siguranța, voi mai întinde înc-o mâna. Și-o voi tine-mbratisat. Iar in îmbrățișarea aceasta , nu doar cu corpul ma voi lipi. Și sufletele se lipesc. Și-o voi privi in ochi. Cu chipul ei cel blând. Si drag mie. Și-așa, îmbrățișat, voi merge liniștit spre iarna. Și nu voi simți nici frigul. Nici teama. Iar când înghețul va veni, chipul ei bland ma va-soți. Și voi fi fericit. Și liniștit. Și pentru ca Dumnezeu e prietenul meu bun, am sa vorbesc cu El. Sa ducă îmbrățisarea-n vesnicie, caci, separat de Ea , nu vreau ca sa mai fiu.