Floarea din gradina

Atunci când am scris “Suflet de păpădie”, eram in locul meu preferat de pescuit. Iar azi, m-am intors. Un brat mort al vechiului Olt, fortificat de dealuri mereu acoperite cu un verde crud, o oglinda albastra a apei brăzdată de rățuște care vin si ciugulesc din găleata cu momeala atunci când sunt neatent, cu margarete de un alb cu adevarat alb, ce cresc in iarba netunsa de pe mal, perfecta pentru a-ti așeza, descult, picioarele in ea. Iar eu, din scaunul meu, privesc acest tablou. Am cu mine o cafea, luată la pachet înainte sa plec. Atunci când am comandat, am cerut fără zahar. Iar fata care m-a servit a zâmbit puțin nedumerită. Iar eu, visatorul, asteptam cafeaua cu privirea atintita spre nicaieri, imaginandu-mi cum Ea, imi va asterne pe buzele-mi crapate, un lung sărut inainte sa fi iesit pe usa. Și cu așa un sărut dulce, cui ii mai trebuie și zahar in cafea? Si am zambit si eu. Așa ar trebui sa fie, nu? Sa plecam cu toții de acasă cu un sărut la pachet. As face asta zi de zi. M-am trezit din visare, am luat cafeaua, am zambit si eu si iata-ma pe lac. Nu fac nimic ci doar ma bucur. Ma liniștesc. Și pentru ca am ajuns in miez de vara, ma feresc de nemilosul soare sub o salcie. Singura de pe tot malul. Cumva, norocos, o am doar pentru mine. In liniștea aceasta ascult. Natura are tot felul de zgomote. As zice ciudate. Dar eu i-am invadat teritoriul și nu invers. Deslușesc un freamăt in crengile de deasupra mea. Vântul nervos le împinge in toate direcțiile. O mica crenguța îmi cade in poala. In jurul meu, sunt nenumărate rupte. Unele mai mici iar altele mai mari. Însă, natura, are darul ei de a reînvia. Cu siguranța, in locul celor rupte, vor creste altele. Gandul ma duce la cei ce ne iscodesc mințile pentru a le vindeca. Am o buna prietena, psiholog. Și cel mai simplu test pe care ti-l poate da, e sa te roage sa desenezi un pom. Iar mai apoi, îți auzi “N” teorii despre tine. Cu toții avem un pom al nostru. Al vieții. Am pus in el și bune și rele. Am constatat ca, in viata, mintea se hraneste cu ceea ce ochii vad, urechile aud si sufletul simte. Dintre toate cele trei, eu, consider ca sufletul e cel mai important. Acolo stau sentimentele, emotiile, trairile, bucuriile, amintirile, supararile, dragostea, iubirea ….. si lista poate continua. Nimic nu e mai presus de ele. Tot ceea ce ne inconjoara trimite un impuls sufletului. Sunt atat de multe elemente care creeaza viata noastra, asemeni crengilor din salcia mea. Fiecare element, fiecare ramura, creeaza in final coroana. Fiecare element in sine are un rol clar, un impuls specific si nu poate fi inlocuitor pentru altul. Dintr-o parte primesti afectiune, din alta veselie, cineva te mai supara, sau altceva iti bucura ochiul, cateva elemente creeaza cadrul familial, altul pe cel profesional, prietenii iti umplu sufletul, cineva te ajuta, altcineva te sustine, unele iti amintesc de trecut, iar altele inca asteapta sa mai fie descoperite. Toata viata ta s-a cladit in jurul lor, si cred cu tarie ca poti sa adaugi dar nu sa elimini. Sufletul isi are radacinile in ele, de acolo isi trage seva, de acolo traieste. Toate s-au creat in timp, pe unele le-ai primit pur si simplu, pe altele le-ai selectat in sufletul tau. Tot ceea ce tu esti acum, toata viata ta, toate trairile tale, firea ta, totul s-a nascut si a crescut din ele. Te-au modelat si te-au facut ceea ce esti. Iar sufletul tau asteapta sa le regaseasca acolo: si azi, si maine si poimaine … mereu. Invariabil, ar fi foarte greu sa te rupi de ele. E ca o floare pe care o iei din gradina. Sigur, in apa va trai cateva zile, dar nu atat cat ar fi facut-o in pamant. Acolo s-a nascut, acolo a trait, acolo a crescut, vantul a facut-o sa-si piarda cateva petale, soarele a ofilit-o si ploaia a renascut-o. Si cu toate astea, acolo traieste cel mai mult. Asa este si sufletul tau. Atunci cand te rupi de ceea ce l-a definit, niciodata nu va mai fi cum a fost. Si asta pentru ca-i lipseste pamantul. Iar printre margarete, o vad pe Ea. Cu parul lung, usor unduit de vant, intr-o rochita simpla si lejera de vara, cu ochii ei blanzi si calzi, venind de nicaieri, mutand din drumu-i firele de iarba iar la final, alergand si sarindu-mi direct in brate. Iar eu, cel ce-am asteptat-o atat de mult, nu am sa-i mai dau drumul. Niciodata. O vreau lipita de mine, atat de tare, incat, sa vad o singura umbra in soarele varatic. Am ajuns sa urasc aerul din palmele mele. Nu le mai vreau goale ci pline cu corpul ei. Si as strange-o tare la piept, dar totusi cu grija, sa nu-i strivesc sufletul ei bun. Si-am sa-i soptesc tot ce am pus in suflet. Sunt atat de multe cuvinte ce stau la coada si isi asteapta randul de a fi spuse. Le-am strans in timp. Pe toate. Si sunt multe. E atat de adevarat ca iubirea se naste din placerea de a-l privi pe celalalt, se hraneste din nevoia de a-l vedea mereu in preajma, si se desavarseste prin imposibilitatea de a trai despartiti. Minunat, nu? Dar eu nu sunt vreun artist al cuvintelor, ci doar un simplu om, iar mesajul meu e la fel de simplu: tu esti pamantul meu. Iar eu sunt floarea. Iar fara pamantul meu, am sa ma ofilesc. Asa ma pricep eu sa spun, ce-ar insemna Ea pentru mine.