Vederea din avion a zonei de insule, ma lasa fara cuvinte. Cand ma uitam pe poze, inainte de plecare, parca albastrul nu era asa de albastru. Si parca nici barcile nu le-am observat. Dar acum tabloul e complet si e minunat. Cum ar zice asiaticii: “o poza face cat 1000 de cuvinte”. Acestea fiind spuse, nu mai adaug nimic.
Dar gandul ma duce la Valletta si as vrea totusi sa incep. Dar de unde sa o fac? Am o avalansa de lucruri care imi vin in minte, si toate, da’ toate, vor sa fie spuse primele. Ce-ar fi sa incep cu orasul acesta “vechi”? Si nu pot sa nu ma gandesc ca, pe plaiuri mioritice, de fiecare data cand restauram o bucata de zid, a vreunei cetati, o anuntam cu surle si trambite. Dar fratii maltezi au tot orasul. Intreg. Zici ca e scos din cutia timpului.
Zidurile sunt acolo, la fel si bisericile, dar si strazile sau turnurile, deopotriva. Toate! Si daca te nimeresti pe ziduri, la anumite ore, mai si trag cu tunurile. In mare. Alo! Aici nu s-a auzit de vremuri moderne? Fie ca urci sau cobori pe stradute, peste tot, acelasi aer arhaic. Si mai peste tot, plin de flori, vegetatie sau gradini. Si da, au si celebrele balcoane malteze. Pana la urma, cu totii suntem dornici sa nu vedem un tipar. Dar aici, piatra si balcoanele de lemn, colorate si simple, sunt de vis. Tipar? Da. Plictisitor? Nicidecum.
Iar daca intri in cetate, ai ajuns practic la muzeu. In aer liber. Peste tot flutura steagul maltez, tunurile sunt gata de tragere, de parca razboiul inca bate la usa. Si totusi e liniste. Atat de liniste. Lumea vorbeste in soapta, parca cu teama si recunostinta pentru ceea ce vad. Oamenii astia au avut un singur lucru in cap: piatra. Si cu toate acestea, nu s-au zgarcit la nimic. Simplu si elegant. Iar pe strazi, totul boem. Aici se canta la un pian in strada, dincolo o vioara. Si totul acompaniat de bucataria italiana. Credeam ca, in Italia, am gustat cele mai bune paste. Dar nu, a fost in Malta. Tot orasul asta te linisteste. Nu stiu ce alta menire ar mai putea avea? De impresionat oricum o face
In caz ca visai la un loc de luat masa, undeva pe ziduri sau pe malul marii, cu o priveliste de vis …. “da, poftiti, avem”. Iar in cautare de astfel de locuri, apelezi, la ce altceva, decat la o barca sau un vapor? Pentru un pret modic, traversezi din Valletta in restul orasului. Iar daca asta nu ajunge, te intorci la clasicul autobuz. Precis, curat, exact, de incredere. Ca un ceas elvetian. Iar daca esti norocos, nimeresti in oras exact in timpul serbarilor. Sigur, aici poti sa ridici din nas si sa pufai, ca parca culorile astea sunt cumva prea invazive. Si prea le flutura peste tot.
Iar pe malul canalelor, s-au gasit sa se intreaca ca pe vremuri: tinerii dornici de afirmare, alearga spre glorie, pe un catarg: lung, inclinat si alunecos. Spera sa ajunga pana la varf. Noroc bun, toti sfarsesc in apa. Dar incearca. Mereu si mereu. Semn ca spiritul e acolo. L-au mostenit si nu vor renunta. Si dupa toate astea, parca vrei sa evadezi la plaja. Sigur ca da, au si asa ceva. Si nu doar ca au, dar o si ingrijesc. In viata mea nu am fost la plaja si sa reusesc sa ma relaxez. Nimeni nu ma trage de maneca, nimeni nu vrea sa imi vanda ceva anume. E doar liniste. Ciudat! Devine enervant, ce le lipseste astora? Un barbat si o femeie danseaza in strada. Zambesc, sunt linistiti. Iar ea il priveste pe el. Cu licarire. Cu iubire. Si exerseaza pasii de dans. Si inima mea danseaza. Parca primesc cu totii bani in posta si nu trebuie sa munceasca o zi din viata lor.
Ochii imi sunt atrasi de o cafenea. Nu dai 2 lei pe ea. Simpla, parca cam vechiuta asa, cu niste mese de lemn din vremea cavalerilor, si culmea, perini asezate pe jos. Si nu pot sa nu ma opresc, sa comand o cafea, un croissant, sa ma descalt, si in mijlocul verii, sa stau pe perina, pe jos, si sa ma bucur de toata simplitatea asta. Oare la noi de ce o caut si o gasesc prea rar? Pana la urma, traiesc cu impresia ca toti sunt mai civilizati ca noi. Dar daca, defapt, civilizatia inseamna mai putin, mai simplu, mai lejer, mai modest?
