Africa se dovedeste a fi mereu o destinatie prea putin populara, dar si prea putin facila. Drumul e enorm de lung, 36 de ore, schimbi 3 avione, iar cand ajungi, obosit si demoralizat de drum, nu te asteapta vreun resort elegant sau vreun hotel luxos. Nu! Dai peste un aeroport ce aduce a sura, cu acoperis din tabla, o dezorganizare generala, nu neaparat din lene, ci pur si simplu din relaxare. Viata acolo are alt ritm. Nu exista nimic fix. Nimic nu graviteaza in jurul a nimic. Totul simplu. Punct. Cand reusesti sa iesi din asa-zisul aeroport, pornesti la drum si te ia cu lesin. “Doamne, unde am ajuns”? Invariabil, acesta este primul gand al tuturor.
Strada e acolo, oarecum definita, ca un rau intre stanci, dar nu prea aduce a strada. Iar cladirile …. care cladiri? La bunicii mei la tara, ar fi un fel de grajd de vite. Nu cred ca a auzit cineva de plan urbanistic. Ce plan cand aici vezi “casele”, 10 pasi mai incolo e plin de vegetatie luxurianta, iar peste drum, oamenii pescuiesc in cel mai primitiv mod? Si da, am vazut un copil spalandu-se, turnandu-si apa pe corp, cu o cana rosie scufundata intr-o galeata. Pana la urma, de acolo am plecat si noi. De la aceeasi viata simpla, atata tot ce ne-am trezit direct in civilizatie. Mie imi lipsesc aceste amintiri, pentru ca, pur si simplu nu le-am trait. Dar daca tot sunt norocos, nu voi judeca, nu voi arata cu degetul. Vederea oceanului alunga putin din sperietura initiala. Albastrul limpede m-a cucerit.
Imi place si cabana in care voi locui. Da, este cu acoperis de trestie, da, are o soparla pe usa, care fuge cand ma vede si se ascunde intr-un colt, si da, trebuie sa dorm sub perdea pentru a scapa de tantari. Dar are farmecul ei, acolo pe malul oceanului. Apartine locului. Si dupa atata drum si oboseala, un localnic amabil intreaba: “Doriti o nuca de cocos”? Deja ma pregateam sa intreb unde ar fi magazinul. Sa o cumpar. Dar vajnicul localnic, a dat o fuga pana in varful cocotierului, a taiat-o cu maceta, a coborat, i-a retezat capacul si …. bautura e servita. Simplu, nu?
Am invatat ca viata are mereu alte repere. Depinde la ce te raportezi. Aici, in lumea civilizata, e o adevarata tragedie daca nu ai schimbat Play Station 3 cu Play Station 4. Acolo, nici nu exista curent electric. Trebuie sa il produci. Copiii stau pe plaja, sub lumina lunii, si odata cu retragerea oceanului, isi fac tobogan in nisip. Eu de ce nu m-am gandit la asta?
Femeile aduna scoici dar si alge, pe care le usuca si le vand, pe preturi de nimic (in jur de 10centi/kilogram de alge uscate), pentru marile companii cosmetice.
Barbatii pleaca dimineata devreme la pescuit, iar in ziua respectiva, mananci peste daca ai avut noroc sa il prinzi. Pana la urma, mancarea nu se cumpara, se munceste. Chiar si banalul mic dejun e o experienta in sine. Gazda gateste zilnic acelasi meniu, dictat de ce are prin curte: fructe servite pe o frunza rupta din copacul care creste in spatele casei, omleta si clatite cu gem. Din nou, la fel de simplu!
Stone Town, principalul oras in Zanzibar, are o atractie unica: casa in care s-a nascut si a copilarit unicul si legendarul Farrokh Bulsara, cunoscut tuturor drept Freddie Mercury. O casa simpla, modesta, care nu iese in evidenta cu nimic, poate doar cu spiritul liber si nonconformist al sufletului nascut acolo. Si pentru ca vorbim de suflet si spiritul de aventura e acolo, in noi, mi-am facut cruce si am urcat in barca. Nu, nu am facut o plimbare pe lac, ci pe ocean. Intr-o barca de lemn, croita la ochi, condusa pe valuri cu o carma de lemn si un catarg pe care flutura o panza cu zeci de petice. Iar din cand in cand, apa era evacuata cu galeata. Iar capitanul, un tip carismatic, curajos si relaxat, iti repeta mereu: ”Totul e in regula, nu va faceti griji”! Insa eu, privind spre tarmul pe care nu il mai vad, indraznesc sa intreb: “Cat de departe suntem”? Iar capitanul, lasand capul pe spate, ca si cum ar citi harta in stele raspunde: “18-20 km in larg”. Da, in largul oceanului, intr-o barca de lemn. Intrebari? Mai e cineva dornic de senzatii tari in vreun parc de distractii?
Iar cand facem pauza, pe insula rasarita de nicaieri in mijlocul oceanului, avem parte de cel mai bun pranz posibil: ne infruptam din bunatatile oceanului. Proaspat, gatit pe loc, natural. Nu pot sa nu remarc ca, intr-o tara dominata de saracie si neajunsuri, oamenii sunt atat de corecti. Nu semnezi nimic, nu exista contracte, nu te protejezi nicicum. Insa exista cuvant. Si orice negociezi, mereu primesti ce iti este promis. Oamenii acestia simpli si lipsiti, te invata in fiecare zi o lectie despre valori demult uitate in lumea noastra “civilizata”. Iar cand oceanul dispare, ai parte de un tablou unic: barcile raman pe uscat, plaja se intinde in locul oceanului cat nu vezi cu ochii, iar in ochiurile de apa ramase, parte din viata marina ramane captiva. Plaja e atat de tare incat, poti sa faci o plimbare cu bicicleta fara sa te afunzi in nisip. Daca iesi la plimbare, stii cand pleci si pe unde. Ca la intoarcere, vrei nu vrei, se intoarce si oceanul. Si plaja dispare. Si poate poti sa traversezi spre coliba, sau poate nu. Si ocolesti prin sat. Si observi viata. Noi i-am spune supravietuire. Dar ei ii spun viata. Si sunt mult mai fericiti.
