Cartea sufletului

In aerul racoros al diminetii, pasind spre anticariatul meu uitat in timp, privesc spre amalgamul de sticla si otel ce pune stapanire pe oras. Nu imi transmite nimic, doar raceala. Asa imi dau seama ca, locsorul meu primitiv, de pe partea dreapta a parcului de un verde viu si aromat cu mirosul proaspat de iarba cosita , se incapataneaza sa mai transmita un mesaj in lumea asta rece: suflet! Mai avem nevoie si de lucruri simple. Usa de stejar e incadrata de un prag urias de lemn, vopsit intr-o culoare ce odata aducea a nuc, scorojita ici colo de ploi sau ninsori, cu o incuietoare ce trebuie usor jucata din cheie ca sa o poti deschide. Mici trucuri ale lucrurilor vechi. Odata intrat , trebuie sa iubesti combinatia de arome data de paginile vechi, podeaua de lemn, mirosul de ceai si cafea precum si cel de lemn ars. Fata in fata cu usa de la intrare troneaza rafturile incarcate cu mii de carti. Totul intr-o dezordine aparenta dar corect aliniate in mintea mea. In partea stanga e locul in care cei ce intra isi pot face un ceai sau cafea, iar pe dreapta un mic salon, cu fotolii vechi asezate in jurul semineului. Atunci cand ploua sau ninge, bataia mare e pe pervazul larg, asezat in dreptul geamului boltit, inalt pana aproape de tavan si transformat de perini pufoase in cel mai confortabil si dorit colt al incaperii. Cred ca oricine iubeste sa citeasca intr-o zi rece, ploioasa, comod asezat cu o cafea pe largul pervaz, ascultand cum lemnele trosnesc pe foc si ploaia lovind in geam. Sigur, din cand in cand, cate un trecator glumet, bate usor in geam si zambeste, amintindu-mi mie sau celorlalti ca aratam, precum un cadou in vitrina. Dar poate, lumea ar putea sa inteleaga mesajul ca, viata inseamna sa spui stop tumultului si parerilor altora si sa faci ce simti, indiferent de reactia celorlalti. Am vazut de atatea ori in jurul meu oameni care transmit imaginea unei vieti perfecte. Un cerc inchis. Vieti fara nici o surpriza, vieti deja planificate dinainte, in care stii tot ce urmeaza sa se intample. Absolut groaznic sa te sufoci astfel pe interior. Insa eu, imi scriu povestea vietii inventand pe parcurs, adaugand noi si noi aventuri in cautarea a ceea ce sufletul meu are nevoie. O sa reusesc? Nu stiu. Imi este teama? Da! Ori de cate ori imi pierd increderea citesc pasajele preferate din vechile mele carti. Un lucru e limpede: cuvintele iubirii sunt mereu aceleasi pentru toata lumea, insa, diferenta o face cine le spune, nu? In lunga mea calatorie printre pagini si cuvinte, am ales unele citate, le-am scris pe cartonase si le-am aruncat la pastrare in bolul rotund de langa rasnita de cafea. Ati auzit de ravasele chinezesti? Mici biletele care, cateodata, se potrivesc in cursul vietii tale. La fel procedez si eu: de fiecare data cand cineva special cumpara o carte, intind mana spre bol, aleg un cartonas la intamplare si il ascund intre paginile cartii. Cum stiu ca e cineva special? Sufletul meu imi spune. Si poate ca, acel cineva special, gaseste in biletelul meu putin curaj, un mic imbold, un motiv de zambet sau impulsul sufletesc de care avea nevoie viata lui sau a ei atunci. Un gest marunt, dar stim cu totii ca lucrurile mici ocupa cel mai mult spatiu in suflet. In ziua in care incepe povestea, in micul meu anticariat, 6-7 persoane sorbeau cafeaua aromata asezati pe fotolii sau stand in picioare si leganandu-se usor cu gandurile afundate-n pagini, rasfoind si citind pasaje pentru a decide daca cumpara sau nu cartea aleasa. Iar eu treceam pe la fiecare oferind sfaturi si zambete.  Si chiar daca nu am clasicul clopotel la intrare am si eu totusi ceva. O scandura uzata in podea ce se incapataneaza sa scartie indiferent ce fac ca s-o repar. Si pentru ca nu reusesc niciodata am lasat-o asa. Auzind acum acel scartait am ridicat privirea si am vazut-o pe ea. O necunoscuta. Ati trait vreodata sentimentul ca, chiar de la prima vedere, stii ca persoana respectiva va juca un rol major in viata ta? Ei bine asa am simtit si eu acum. Nu as stii sa spun de ce sufletul nostru se agata de un om anume. Aveam in fata o femeie simpla, cu manecile bluzei trase peste degete, cu o esarfa infasurata de 2-3 ori in jurul gatului si un minunat par lung asezat drept pe spate. A salutat cu un zambet si s-a dus direct la raftul cu carti. Ca barbat, e greu sa faci primul pas. Cum inventezi o discutie din nimic? Usor rusinat si pierdut, m-am repezit sa fac o cafea de care nu aveam mare nevoie atunci, dar aveam nevoie sa fiu singur in cautarea acelui cartonas in bol. Pe mica si dreptunghiulara bucata de carton era scris un rezumat al intregii mele vieti de visare: “Dar daca, atunci cand gasesti intamplator un sufletul drag, acea ‘intamplare’ este, defapt, modul lui Dumnezeu de a ramane anonim”? Cu mana usor tremurata am strecurat cartonasul intre pagini, am zambit si am purtat discutia deja rutinata a unui vanzator cu clientul lui. Am urmarit-o cu privirea spre usa si am zburat direct in curtea din spate, la aer. In zilele ce au urmat nu m-am putut gandi decat daca si ea a simtit sau nu sfoara aceea invizibila care te leaga dintr-o data de o persoana. Acel sentiment ca vrei sa iti continui viata langa acel om care o face dintr-o data minunata. Cert este ca, in ziua a opta, a revenit, de data aceasta carand o carte in brate. Ciudat! De obicei oamenii pleaca cu carti si nu le aduc la mine. A salut din nou cu zambetul acela cald, a mers la raftul cu carti, a asezat cartea ca fiind prima din stanga pe raftul din mijloc si a plecat. Odata luata in mana, cartea mi s-a deschis singura acolo unde cartonasul meu statea adanc presat intre pagini, cu o cerere simpla scrisa pe spate: “Cere-mi ceva ce doar eu pot sa fac”! Si cum toata viata mea, am pierdut mereu bucati din suflet transformandu-l intr-un vesnic donator, acum era mai clar ca niciodata de ce aveam nevoie. In zilele ce au trecut atat de greu m-am agatat doar de speranta ca, ceea ce simtim este intodeauna real, adevarat. Si-n ziua pe care am uitat sa o mai numar, pe seara, a pasit din nou in anticariat, a luat cartea exact din locul in care tot ea o asezase , a deschis-o, a citit, a stat putin pe ganduri si a venit la mine. Pentru prima data m-a privit cu drag in ochi, m-a luat de mana si ne-am asezat impreuna in locul cel mai ravnit al incaperii, cu geamul acela mare deschis spre cer asemeni viselor, ca sa citim acea carte a vietii in care ne vom aseza impreuna amintirile, semn ca, a raspuns rugamintii mele : “M-am pierdut, te rog sa te intorci sa ma gasesti’’!